LITMIR.BIZ

      — Chiar nu știu, Johnny! zise detectivul de gradul trei James William Coleman.

      Câțiva din ceilalți detectivi făceau referire la el folosind numele „Jim Bill”, ca un fel de tribut adus sângelui sudic al lui Coleman și vechiului serial de televiziune The Waltons^[1]. El nu avea nimic împotrivă. Îl făcea să se simtă special. Bineînțeles, Jim Bill era special. Făcea parte din Poliție de doar cinci ani. Se angajase aici imediat după ce terminase facultatea cu o diplomă în Justiție Penală și fusese promovat la rang de detectiv de gradul trei în doar patru ani. Avea doar douăzeci și șapte de ani.

      Partenerul său, John Yeats, detectiv de gradul unu, stătea la masă cu el. Se aflau într-un club mic în Satul Boem, din zona culturală a orașului, și fuseseră repartizați la soluționarea cazului „Crimele Dansante”. Patru oameni fuseseră uciși în oraș și toți mutilați și dezmembrați într-un fel oribil. Inima și ficatul fuseseră scoase din fiecare victimă și se presupunea că ucigașul lua trofee de la ele. Faptul că le lipseau organe nu fusese destăinuit presei, pentru ca Poliția să poată elimina din start mărturiile false.

      Fiecare victimă fusese văzută dansând într-unul din cluburile din oraș înainte să fie ucisă. Toate erau de sex masculin.

      — Ce nu știi, Jim Bill? întrebă Yates, între două înghițituri de bere. Coleman luă o gură din propria halbă.

      — Nu știu dacă e o idee bună să supraveghem câte un club în fiecare noapte.

      Făcu un gest înspre ei doi.

      — Uită-te la noi! Chiar dacă ne îmbrăcăm în haine de civili, tot „polițist” ne scrie pe frunte.

      — Hei, asta vrea căpitanul, nu? zise Yates. Așa că suntem aici. Bău mai mult din bere.

      — Cred că da, răspunse Coleman. Râse. Încă vreo câțiva ani și o să fim prea bătrâni ca să mai supraveghem cluburi de noapte.

      Ca răspuns, Yates râse și el. Poate pentru că avea treizeci de ani. Când se opri, ridică halba de bere ca să mai ia un gât. Involuntar, privirea îi căzu pe ringul de dans. Căscă gura și mâna i se opri în aer. Observându-l, Coleman își ridică ochii înspre el.

      — Ce te-a apucat?

      Își întoarse capul ca să privească în aceeași direcție ca Yates. La început, Coleman nu văzu nimic. Apoi, văzu totul. Gura i se căscă într-un hău imens și ochii i se bulbucară.

      Fata era îmbrăcată în negru. Un maiou negru cu bretele subțiri. Pantaloni scurți negri și adidași negri, fără șosete. Avea părul fie castaniu închis, fie brunet, era foarte puțin machiată și avea picioare lungi și bine conturate, bronzate exact atât cât trebuie. Avea ochii de un căprui întunecat, cu gene neobișnuit de lungi. Trupul ei, cât se putea ghici prin maiou și pantaloni, era perfect proporționat.

      Dansa. Nu părea să danseze cu cineva anume, însă cei doi detectivi nu puteau fi siguri de asta.

      Era cea mai frumoasă fată pe care Coleman și Yates o văzuseră vreodată.

      În sfârșit, când luă o pauză și dispăru din vedere, cei doi bărbați se mișcară din nou.

      — Doamne Dumnezeule! șopti Yates. Ai văzut-o?

      Coleman era la fel de uimit ca Yates. Dădu din cap.

      — Am văzut-o. Am crezut c-o să-mi cadă fața!

      Tocmai atunci, chelnărița veni la masa lor.

      — Vă mai aduc ceva?

      — Da, te rog, răspunse Yates. Fac cinste, Jim Bill.

      — O bere, atunci, zise Coleman. Nu te supăra, poți să ne ajuți cu ceva? o întrebă el pe chelnăriță. Îi arătă insigna. Uneori, asta îi făcea să-și dea drumul la limbă.

      Chelnărița zâmbi.

      — Sigur! Ce vrei să știi?

      Coleman afișă un rânjet bleg.

      — Aș vrea să aflu numele acelei fete, cea care era îmbrăcată în negru.

      Chelnărița scoase un hohot de râs.