LITMIR.BIZ

      — Mi-aduc aminte de vremile-n care numa' cuvântu' unui om era de-ajuns ca să pecetluiască o înțelegere.

      Bărbatul îmi vorbea de la masa de lângă mine. Eram amândoi în bodega lui Ethel, care se găsește într-un orășel din sud—Perry—din regiunea Sardis. Mi-am ridicat ochii înspre el, dându-mi seama că mi se adresează mie, și am dat din cap afirmativ, cu un zâmbet reținut pe față.

      — Chiar așa, domnule?

      Am încercat să nu par disprețuitor, însă cred că vocea mă trăda puțin. Eram nerăbdător să-mi îndrept atenția înspre contractul pe care îl studiam pentru un client.

      — Așa! Nu c-ai știi dumneata azi, da' numa' atâta trebuia pe-atunci.

      Mi-am ridicat din nou privirea din contractul pe care-l analizam. Am strecurat puțină nerăbdare în răspunsul meu.

      — Așa o fi fost. Dar nu azi. Astăzi, diavolul se ascunde în detalii.

      Bătrânul izbucni într-un râs ca un cotcodăcit.

      — Aicea ai nimerit-o, dom'le!

      M-am întors la lectura documentului plin de „pentru aceasta” și „întrucât”, în speranța că omul va pricepe. Nu am avut noroc.

      — Ce citești matale acolo așa atent?

      M-am uitat în sus din nou. Scurt.

      — Un contract. E pentru un client. Și chiar trebuie să-l citesc. Mă întâlnesc cu el într-o oră.

      — Numa' o oră? Ăsta nu-i timp destul, nu-i așa, băiete?

      Am rânjit.

      — Aș avea destul timp dacă m-aș putea concentra.

      Ochii îngălbeniți și urduroși ai bărbatului s-au uitat direct la mine. Puteam să văd în ei o urmă din focul de altădată. M-a trecut un fior scurt.

      — Ești avocat, carevasăzică!

      Am scuturat din cap, fără să privesc înspre el.

      — Sunt agent literar.

      — Da' studiezi contracte, nu?

      Am dat din cap.

      — Dacă io am un contract, pot să te plătesc ca să te uiți pe el? Și ca să-mi fii martor?

      Mi-am ridicat ochii din hârtii și am lăsat nerăbdarea să pună stăpânire pe mine.

      — Uite ce e, bătrâne, dacă mă lași să-mi termin treaba, mă uit pe orice contract vrei și o să și semnez ca martor, dacă așa poftești! Numai lasă-mă să-l citesc pe ăsta!

      Bătrânul se ridică ușor—forma curbată a spatelui său îi trăda vârsta și arăta lumii cât de mult fusese folosit în toți acești ani. Târșâindu-și picioarele pe lângă mine, dădu din cap și zise:

      — Mă numesc Hollingsworth. Mâine, la ora asta, o să fiu aicea, la bodegă, cu contractu' meu.

      Am dat din cap aprobator și i-am spus numele meu.

      — William Lewis.

      Hollingsworth se îndreptă cu pași greoi înspre casa de marcat și plăti consumația. Dură ceva, pentru că mâinile sale aproape paralizate umblau stângace cu portofelul. Odată ce îl strecură la loc în buzunarul pantalonilor, ieși pe ușă, ținându-și capul sus, mândru de el. Eu mi-am băut cafeaua și am făcut cu mâna șerifului Napier—proaspăt căsătorit—și adjunctului său, Alan Blake. Am ieșit din bodega lui Ethel și m-am întors la birou, unde urma să-mi întâlnesc clientul. În scurt timp, am uitat complet de bătrân.

      ***