LITMIR.BIZ

      Ca la două ceasuri cale-n jos de Ploieşti curge apa Cricovului, care, cu mii de pâraie ce se resfiră şi se-mpreună, împestriţează matca sa răzlăţată şi nisipoasă; de-a stânga, câmpia şeaţă se lungeşte până în poalele munţilor; d-a dreapta malul se-nalţă râpos şi acoperit cu păduri vechi şi stufoase. Pe o culme mai semeaţă a acelei coaste sta, pe la leatul 1508, cetăţuia lui Dracea, armaşul din Măneşti; din zidurile ei înnegrite, vederea cuprindea toată lunca, cu bordeiele şi coşarele ţărăneşti răsipite prin tufişe şe bălării; mai departe, turnurile bisericii din Târşor, pe care o zidise, cu vreo câţiva ani mai nainte, Vladislav Vodă, ce chiar într-însa, zice Cronica[1] , au pierit de sabie; şi, în fund de tot, plaiurile aburoase ale Câmpinei şi ale Breazei.

      Într-o zi noroasă de primăvară, puţin în urma Paştilor, crivăţul sufla iute şi-ngheţat din fundul văilor, iar jalnicele sale gemete aduceau de departe, împreună cu freamătul bătrânilor stejari, chiotele de vânătoare ale bătăiaşilor şi lătrătura chelălăită a copoilor; căci departe, tocmai în Valea Comanacului, Mihnea, fiul armaşului, se desfăta vânând fiarele sălbatice, după obiceiul boieresc de pe atunci, când stăpânul, pentru a sa mulţumire, ridica de prin sate toţi vecinii cu gloata, de rămâneau ţarinele nearate şi ogoarele pustii[2].

      Un glas de bucium s-auzi deodată sunând tare din cetăţuie, şi vânătorii, deşteptaţi din zgomotoasa şi sălbatica lor beţie, printr-acea grea şi păcinică chemare, se întoarseră cu larmă spre casă, unii purtând pe umeri dobitoacele ucise, atârnate pe bârne, alţii ducând câinii de zgarde şi curuii în lănţuşe. În fruntea lor mergeau călări, cu frâul legat de oblânc, Mihnea şi feciorul său, Mircea Ciobanul; tatăl, om matur şi vârtos, avea scrise pe faţa sa păroasă şi posomorâtă şi-n ochii săi arzoi şi-ncruntaţi, străşnicia caracterului său; băiatul, abia ieşit din copilărie, vădea o fire şi mai sălbatică, care-i şi meritase porecla de Cioban.

      Amândoi purtau cioboate de piele groasă, până la genunchi, poturi de dimie albă, un cojoc scurt, de oaie neagră, cu glugă la spate, şi chimir cu oţele; la gât aveau grumăjer rotund de zale de fier, şi-n cap o ţurcă flocoasă, adusă la o parte; la brâu, satâr şi jungher. Unii din vânătorii pedeştri purtau săneţe, ceilalţi, arcuri şi săgeţi. Astfel păşea ceata înainte, şi înnoptase bine când ajunse în curtea cetăţii.

      – Descalecă mai în grabă şi sui-te-ncoa! strigă lui Mihnea, din capul scării şi cu glasul năbuşit de lacrimi, o femeie cam trupeşă, ce nu-i puteai zice nici tânără, nici frumoasă, boierul socru, biet, trage ca să-şi dea sufletul, şi mereu cere de domnia-ta.

      – Iată-mă-ndată, şi Mihnea descălecase, urcase îngusta şi direapta scară de piatră, şi, prin tinde întunecoase, mergea la odaia tatălui său.

      Când deschise mica uşă de brad, el zări pe bătrânul armaş uscat şi galben, cu fruntea pleşuvă, cu barba albă, zăcând lungit pe spate pe o velinţă albă, în căpătâiul unui pat ce ţinea, d-o parte, toată întinderea odăii. Alături ardea o făclie de ceară galbenă, şi un biet călugăr bogonisea pe sloveneşte, dar cu glas slab, rugile agoniei; în perete, o mică candelă lumina o veche troiţă de lemn, şi, mai încolo, pe ziduri, stau rânduite, peste un zăblău vărgat, arme de tot felul, coifuri, zale de fier, tuiuri, iatagane trunchiete şi dispuieri luate de pe la duşmanii învinşi.

      O singură armă, o ghioagă de fier ţintuită, mare şi grea, buzduganul însuşit slujbei de armaş-mare, sta aşezată pe velinţa flocoasă d-a dreapta bolnavului, şi mâna-i osoasă, dar slăbită, printr-o mişcare spasmodică a nervilor, căta încă s-o ridice.

      Când Mihnea intră în odaie, ochii unchiaşului, afundaţi sub cercul albit al sprâncenelor, clipiră ca o candelă ce moare, şi buzele-i vineţite şoptiră tremurând aceste cuvinte:

      – Fătul meu! fă inimă vitează! nu te lăsa! fii stâlp ţeapăn casei noastre şi nu-ngădui să cază biată moşie părintească pe mâna oltenilor, p-a Basarabeştilor trăsni-i-ar Domnul din senin! c-aşa avem noi lăsat cu blestem de la moşi strămoşi: pace şi răgaz să n-avem cu neamul lor cel urgisit… De-ţi va da Domnul Dumnezeu putere şi tărie, să nu cruţi, să n-aibi milă, că nici de tine nimeni nu va avea milă, când te vor vedea înfrânt şi ticăit… Mâna mea s-a muiat nu mai poate ridica buzduganul ăsta, vechiul meu tovarăş, bunul meu prieten;… ia-l acuma tu în mâinile tale, şi proaşcă să faci, când vei izbi cu dânsul în duşmanii noştri… Să n-aibi milă!…

      Glasul i se curmă; ca un fior i se strecură prin tot trupul şi rămase încleştat!… Atunci, în mijlocul acelei tăceri de spaimă, prin care trecea suflarea morţii, în loc de sunetul cuvios al clopotelor, se auzi o zăngăietură înfundată de cătuşe şi de lanţuri. Erau bieţii vecini robiţi şi puşi în fiare de răposatul armaş, care zăceau aruncaţi în fundul pivniţelor cetăţuii sale, şi acum, în mijlocul nopţii, îşi scuturau dureroasele lor lanţuri.

      Apoi totul intră în tăcere; prin odăi abia se auzea ceva suspinuri de femei, şi p-afară văietarea viforoasă a crivăţului. Întunericul domnea peste tot.

      Deodată însă începură a se deosebi tropote de cai, şi curând după aceea câţiva călăreţi băteau tare cu paloşele în poartă.

      Stoica, om vechi al casei, deschise oblonul, scoase capul pe o îngustă ferestruie şi întrebă:

      – Cine e?

      – Oameni buni! răspunseră d-afară.

      – Ce cătaţi aşa înnoptat pe la casele creştinilor?

      – Suntem de la domnie, noi, boieri ai ţării, şi venim să ne închinăm noului Domn ales de obşte, lui Mihnea Vodă.

      La aceste cuvinte neaşteptate, Stoica deschise poarta şi boierii, descălecând, merseră până la Mihnea, îi sărutară mâna cu smerenie, iar cel mai bătrân dintre dânşii grăi într-astfel:

      – Ani mulţi întru noroc şi fericire urăm mariei-tale! Aflatufi-vei din zvonul şi jalea obştii că s-au pristăvit fericitul Domn şi bun creştin Radu Vodă, iar norodul cerând cu o glăsuire ca să-i fii măria-ta sprijin şi părinte, boierii ţării te-au ales ca să urmezi răposatului în domnie, şi pe noi, supusele măriei-tale slugi, ne-au trimis ca să te rugăm, din partea tuturor îndeobşte, să primeşti volnic şi bucuros această sarcină. Deci fie-ţi, Doamne, milă de moşie şi nu o lăsa în prada hrăpitorilor, care de toate părţile pohtesc la dânsa ca să o strice şi să o jăfuiască. La măria-ta aleargă toţi cu nădejdea, ca puii la cloşcă. Nu-i lepăda: îndură-te, Doamne, de pământenii măriei-tale şi le deschide aripă de apărare!

      Mihnea stăpâni în sineşi bucuria, mulţumi cu sânge rece boierilor şi îndată porunci să i se gătească cai de plecare.

      La revărsatul zorilor, Mihnea cu fiul său şi cu Stoica, boierii trimişi în solie şi câţiva călăraşi se porniră pe drumul Curţii de Argeş.

      Buna jupaniţă Smaranda, acum Doamnă a Ţării Româneşti, rămase cu slujitorii şi femeile sale ca să-ngroape, a doua zi, pe bătrânul Dracea, armaşul din Măneşti, la mănăstirea Târşorul.

      Capitolul II – Curtea de Argeş

      "Nu-i aşa c-avuţiile-s – amăgitoare?"